În primăvara lui 2012, pe strada Berzei colț cu Buzești, doi tineri activiști se prindeau braț la braț în fața unei dube de poliție. Nicușor Dan, matematicianul cu încăpățânarea cifrelor exacte, fusese reținut în timpul unui protest împotriva demolării Halei Matache; lângă el, George Simion, studentul pasionat de istorie, cerea insistent să fie lăsat să‑l însoțească „măcar până la secție, ca martor”. Îi lega atunci o prietenie veche, de aproape un deceniu — știau fiecare colț de stradă cu risc de demolare și își împărțeau listele de semnături ca pe un manifest comun: „Salvați Bucureștiul!”
Treceau nopți întregi lipind afișe și plănuind flash‑mob‑uri în jurul caselor vechi, convinși că o capitală fără patrimoniu devine un oraș fără memorie. Când buldozerele au înaintat spre halele lăsate în paragină de pe Berzei, Nicușor striga la portavoce, iar George îi fotografia pe cei care smulgeau feroneria pentru ultimul transport la fier vechi. „Ne auzeam ecoul de pe clădirea STB”, își amintește astăzi unul dintre voluntarii de atunci, „și aveai impresia că sunt frați: terminau unul propoziția celuilalt”.
Treisprezece ani mai târziu, cei doi foști camarazi de cauză se regăsesc față în față într‑un ring cu mize incomparabil mai mari. Nicușor Dan, care a dus arta petiției până la cârma Primăriei Capitalei, candidează ca independent susținut de un front larg de partide pro‑europene. George Simion, liderul formațiunii AUR și exponent al suveranismului militant, defilează cu un scor care l‑ar fi făcut invidios pe orice partid mainstream de acum un deceniu. Si poate cine știe, chiar a bătut vechiul PSD al lui Tătuca Iliescu.
Ironia istoriei face ca amândoi să meargă în campanie cu același ecou din 2012 — „anti‑sistem” — deși sistemul de astăzi nu mai seamănă cu cel împotriva căruia protestau pe trotuarele înguste din Rahova. Nicușor vorbește despre digitalizarea administrației, transport electric și fațade restaurate; George promite o „curățenie generală” în instituțiile statului și o reindustrializare cu capital românesc. Unul cere răbdare pentru proiecte urbane complexe, celălalt vrea decizii rapide, „fără fiare vechi politice”.
Cei care i‑au cunoscut spun că prăpastia actuală n‑a apărut peste noapte. Nicușor și‑a purtat idealul urban spre diplomație tehnică, a negociat granturi și a trecut prin rigorile bugetare ale unei primării. Simion, în schimb, și‑a alimentat activismul cu retorica identitară, transformând pancartele de altădată în tribune electorale la nivel național.
Cu toate acestea, pe strada Buzești — unde, între timp, Hala Matache a fost demontată și reconstruită câțiva zeci de metri mai încolo — poveștile celor doi rămân încă lipite de ziduri. Pentru vechii voluntari, duelul din 18 mai e mai degrabă un paradox decât o dramă: „Avem doi candidați care au pornit din același cort de protest și au ajuns să‑și dispute Președinția. Dacă nu e asta dovada că activismul schimbă trasee personale și, uneori, destine de țară, atunci ce e?”
Alegerile se apropie, iar prietenia din 2012 rămâne în fotografiile cu banderole tricolore pe care mulți le au încă pe hard‑disk‑uri, si de ce nu, melancolici, le pot urmări pe YouTube la o rezoluție care îți da senzația ca te uiți la un vis pixelat. Indiferent cine va câștiga, istoria Halei Matache le va aminti mereu că, înainte de a fi adversari, Nicușor Dan și George Simion au fost, preț de un deceniu, camarazi în aceeași bătălie cu buldozerul. Iar poate aceasta este cea mai bună definiție a politicii românești post‑’90: drumuri comune, bifurcații abrupte, aceeași istorie de asfalt și protest.
Materialul poate fi citit si pe SUBSTACK AICI
