Într‑o zi obișnuită de lucru la Universitatea Cambridge, o echipă de astronomi a făcut un anunț care ar putea schimba modul în care ne privim locul în Univers. Cu ajutorul telescopului spațial James Webb (JWST), cercetătorii britanici au detectat în atmosfera lui K2‑18b compuși legați pe Pământ de viața marină – un indiciu că, poate, undeva la sute de trilioane de mile distanță, un alt domeniu al vieții pulsează.
K2‑18b, aflat la circa 700 de trilioane de mile de Pământ, este o planetă de 2,5 ori mai mare decât Terra, care orbitează un soare roșu slab. În timpul trecerii sale prin fața stelei, lumina filtrată de stratul său atmosferic a ajuns până în oglinzile JWST, iar spectrul rezultat a dezvăluit prezența a două molecule-cheie: sulfura de dimetil (DMS) și disulfura de dimetil (DMDS). Pe planeta noastră, fitoplanctonul și bacteriile marine produc DMS pe scară largă, generând o aromă ușor acră care, în doze mici, reglează chiar și clima terestră.
„Aceasta este cea mai puternică dovadă că viața extraterestră poate exista în afara sistemului nostru solar”, a explicat pentru BBC profesorul Nikku Madhusudhan, coordonatorul studiului de la Cambridge. El a subliniat că, dacă interpretarea semnalelor chimice se confirmă, gazul detectat în K2‑18b este „mii de ori mai abundent” decât pe Pământ, ceea ce i‑ar transforma atmosfera într‑un adevărat rezervor biologic. „Dacă vom demonstra că aceste molecule sunt, într‑adevăr, produse de organisme vii, vom putea afirma cu încredere că viața este comună în galaxia noastră”, a adăugat cercetătorul britanic.
Cu toate acestea, entuziasmul este temperat de rigurozitatea științei moderne. În prezent, datele obținute pentru K2‑18b ating o încredere de doar 99,7 %, mult sub pragul de 99,99999 % pe care comunitatea astronomică îl cere pentru o validare fermă. Comparativ, descoperirile anterioare de biosemnale obținuseră un nivel de certitudine de doar 68 % și fuseseră întâmpinate cu reticență.
„Chiar și cu date perfecte, nu putem exclude complet un proces geologic capabil să genereze DMS în absența vieții”, avertizează profesorul Catherine Heymans de la Universitatea Edinburgh. Ea atrage atenția că, pe Pământ, DMS și DMDS apar în mod natural și prin reacții chimice profunde, astfel că versiunea biologică rămâne o ipoteză, oricât de seducătoare. Echipa de la Cambridge recunoaște aceste îndoieli și colaborează deja cu laboratoare de geo‑chimie pentru a reproduce în laborator condiții similare planetei K2‑18b fără implicarea vieții.
Până la noi observații, „semnătura” descoperită de JWST rămâne un punct de plecare excepțional de promițător. În următorii doi ani, savanții plănuiesc să revină cu sloturi de observare suplimentare, folosind atât James Webb, cât și telescoapele terestre extrem de sensibile. Dacă vor reuși să crească încrederea statistică a datelor și să excludă sursele abiotic, anunțul despre viața pe K2‑18b nu va fi doar o mare știre de presă, ci începutul unei noi ere în astrobiologie.
Până atunci, privim cerul mai atent ca niciodată. Iar întrebarea „Suntem singuri?” capătă un ecou tot mai puternic în inimi… și în instrumentele noastre științifice.
